Menirea mea: să îmi salvez țara

Nu cred că mai este necesar să explic ce se întâmplă în România. Televiziunile, oamenii de pe stradă, familia, prietenii, site-urile de socializare, în orice colț te-ai duce, se vorbește despre același și același subiect – vestita ordonanță de urgență.

Deși am numai 17 ani, afirm cu tărie că ultimele zile ne-au oferit poate cele mai mari nedreptăți din ultimele două decenii. Acest lucru s-a văzut prin multitudinea de oameni frumoși, raționali și corecți care au avut curajul să își exprime punctul de vedere, să înfrunte „coloșii” Guvernului și să iasă în stradă. Sute de mii de indivizi pașnici adunați laolaltă, care au venit alături de copii, animale de companie și pancarte, și-au răpit din timpul personal pentru a-și face auzite glasurile, fie prin mesaje adresate politicienilor, fie prin imnul național care parcă nu a mai sunat de mult atât de dulce și de pur.

Politicienii… Ce ați ajuns, dragi politicieni? Ați reușit să treziți, din nou, un popor întreg prin greșelile voastre. Se spune că înveți din greșeli, dar ce ați învățat voi din toate nenorocirile prin care a trecut țara asta? Ce ați învățat din regimul care a distrus ani buni din viețile unor oameni nevinovați? Ce ați învățat din revoluțiile care au pus pe picioare dreptatea pe tărâmurile noastre, în care s-a murit pentru a readuce noțiunea de libertate în vocabularul nostru? Ce ați învățat din toate conducerile dezechilibrate ale României de până acum? Ce ați învățat din Colectiv?

Atâtea semne de interogare și un unic răspuns. Mai nimic. Altă întrebare?

Binele, când discutăm la nivel de țară, necesită mult timp pentru a fi obținut pe deplin. Și totuși, din tot binele pe care îl puteați face nouă tuturor, ați decis că prioritare sunt interesele personale, că siguranța câtorva sute, chiar mii de infractori este mai prețioasă și mai urgentă decât dezvoltarea țării și decât principiile pentru care s-a luptat cu înțelepciune, determinare și patriotism. Grav este că această chestiune ne aduce o durere covârșitoare pe termen lung. Afectați reputația unui teritoriu care se îndrepta tiptil spre succes, spulberați visurile a milioane de români care încă speră, furați nu numai ce nu vi se cuvine, ci și viitorul cetățenilor, fericirea și mândria lor.

Sute de mii de persoane în stradă, încă și mai multe pe internet, mesaje directe de la 6 ambasade importante, încă și mai multe țări cu siguranță indignate de deciziile voastre, un Parlament European în mod evident îngrijorat de direcția pe care ne purtați… Toate acestea, iar voi aveți tupeul și mârșăvia de a fi ignoranți și de a vă apăra pielea, indiferent de situația josnică în care vă aflați. Principalele fețe ale statului… rușine, rușine, rușine.

Prea bine, credeți în continuare că ne puteți juca pe degete. Credeți în continuare că ați câștigat. Sunteți extrem de hotărâți, de ce să cedați, nu-i așa? Dar dacă îndrăzniți să credeți că vă puteți bate joc de un popor întreg, că suntem atât de inferiori și de lipsiți de importanță pe cât ne credeți, vă înșelați amarnic. Precum spune și mulțimea, „nu veți scăpa.”

Mă gândesc la toată lumea specială din Piața Victoriei și din toate orașele României, la bunătatea și solidaritatea de care au dat dovadă în aceste ultime zile. Fie că au făcut-o printr-un mesaj scris pe un carton, printr-o filmare postată pe Facebook, printr-un ceai cald oferit celor din jur, prin versuri cântate cu patos sau printr-o floare înmânată unui jandarm, românii au arătat că sunt puternici și plini de curaj.

Mă gândesc la cei de peste hotare sau la cei care plănuiesc să plece, să se rupă de un mediu și de o conducere deficitară care le pune în pericol viitorul. Ce vor spune ei despre România? Cum vor răspunde la întrebarea „De ce ai plecat din țara ta?” ? Se vor mândri cu trecutul lor? Sau vor folosi eterna sintagmă „Țara mea e atât de frumoasă… Păcat că e populată.”…

Mă gândesc la dragii mei părinți, pentru care poate e prea târziu să mai plece și să se mai salveze de corupția și superficialitatea în masă care au ajuns să le domine pământurile. Merită ei așa ceva? Mă îndeamnă să plec imediat cum am ocazia, să îmi construiesc viitorul, cariera, familia undeva prielnic.Dar cum aș putea să îi părăsesc, după tot ce au făcut pentru mine?

Mă gândesc la copilași, la tinerime, la prietenii mei, la mine. Vreau să urmez facultatea de medicină și să îmi împlinesc visul de o viață. Nu, nu aleg străinătatea, ci prestigiul studiilor de la noi. Acest vis necesită însă și sacrificii, anume să îmi ofer ani buni din viață învățând și perfecționându-mă spre a deveni ce râvnesc eu să devin. Asta ar însemna încă vreo zece ani de stat în această ambianță. Pare o perioadă îndelungată, dar odată ce intervin pasiunea și determinarea, nimic nu mai contează.

De ce protestez? Vreau să trăiesc acești ani în dreptate, în prosperitate, să nu regret mediul în care am fost crescută. Vreau ca răul adevărat să fie pedepsit, nu mascat. Vreau să mi se respecte dreptul la informare asupra situației țării în care mă aflu, nu să fiu dusă de nas cu falsități. Vreau să am un Guvern cu oameni sinceri, ale căror principale țeluri sunt să înțeleagă și să țină cont de popor, implicit să ducă țara pe traiectoria succesului și frumosului. Vreau să pot spune că sunt mândră în întregime de România.

Ne-am săturat de hoție, de manipulare în masă, de corupție, de indiferență. De aceea protestăm.

Noi suntem rezistența. Noi suntem speranța care încă mai licărește în întunericul nedreptății. Noi putem salva țara.

*pancartă inspirată de câteva versuri potrivite ale celor din Subcarpați*